Auto-lichidarea crestinismului

Fraza izbitoare ,,Dumnezeu e mort’’ este expresia poetică a necredinţei moderne. Multe lucruri ce nu pot fi găsite în expresiile mai prozaice ale ateismului şi agnosticismului modern sunt exprimate în această frază. Un contrast viu este stabilit între o epocă anterioară în care oamenii credeau în Dumnezeu şi îşi bazau viaţa şi instituţiile pe El şi o nouă epocă pentru care acest soare odată atotluminător a apus, iar viaţa şi societatea trebuie să primească o nouă orientare.

Fraza, aparent spusă de către Nietzsche acum aproape un secol, a fost folosită pentru multă vreme pentru a exprima vederile unor relativ puţini inamici ai creştinismului, în special ,,existenţialiştii’’; dar, mai recent, a cauzat controverse fiind acceptată în cercurile protestante radicale, devenind în acelaşi timp o preocupare a jurnalismului comun şi a mass mediei. În mod clar, o coardă sensibilă a fost atinsă în societatea occidentală ca tot unitar; interesul public faţă de ,,moartea lui Dumnezeu’’ a făcut acest fenomen unul dintre semnele timpului.

Pentru a înţelege ce înseamnă acest semn, trebuie a-i cunoaşte contextul istoric. Prin propria sa natură este o negaţie, o reacţie împotriva viziunii creştine ce pune în valoare ascetismul şi ,,războiul nevăzut’’ împotriva diavolului şi lumii pentru a obține fericirea eternă prin comuniunea cu Dumnezeu în Împărăţia Cerului. Fondatorii noii filosofii l-au declarat ,,mort’ pe Dumnezeul creştin şi l-au proclamat pe om zeu în locul Său. Această viziune este doar ultima etapă a luptei moderne împotriva creştinismului ce a rezultat astăzi în triumful aproape univeral al necredinţei.

Această controversă contemporană, cu toate acestea, are în prim-plan un fenomen nou şi neobişnuit: ,,creştinii’’ sunt acum cei necredincioşi. Dar, aceasta este de asemenea finalitatea logică a unui proces istoric ce a început în Occident odată cu schisma Bisericii Romei. Separată pentru mai mult de 9 secole de Biserica lui Hristos, creştinătatea occidentală n-a posedat decât un reziduu ce se evaporează rapid din creştinismul original prezervat în Ortodoxie. Astăzi, procesul este aproape complet şi mulţi catolici şi protestanţi pot fi cu greu distinşi de necredincioşi; iar dacă încă se numesc pe sine ,,creştini’’, este pentru că pentru ei creştinismul însuşi s-a transformat în opusul său: credinţă lumească. Putem observa în aceasta ceea ce un gânditor ortodox numea ,,auto-lichidarea creştinismului’’: creştinismul subminat din interior de către propriii săi reprezentanţi ce îşi doresc conformarea sa totală faţă de lume.

O paralelă ciudată a acestei noi ,,teologii’’ a devenit comună în viaţa ,,liturgică’’ a Occidentului. O slujbă ,,rock-and-roll’’ a Bisericii Baptiste de Sud din Boston în care tinerilor li s-a permis să danseze în biserică a primit publicitate generoasă mai devreme anul acesta (era anul 1966). În bisericile catolice, ,,mesele jazz’’ devin din ce în ce mai frecvente. Intenţia ostentativă a responsabililor pentru acest fenomen este aceeași cu a ,,teologilor’’ radicali: a face religia mai ,,reală’’ pentru omul contemporan.  Ei admit aşadar ceea ce este evident pentru observatorii ortodocşi: viaţa religioasă este în mare parte moartă în Creştinătatea occidentală; dar, fără să vrea, ei revelează chiar mai mult: incapabili de a distinge între biserică şi discotecă, între Hristos şi lume, ei ne arată că Dumnezeu e mort în propriile lor inimi şi că numai agitaţia lumească este capabilă a evoca un răspuns în ei înşişi şi în turmele lor ,,post-creştine’’.

Ce ne arată într-un final toate acestea? Când a profeţit venirea Antihristului, Domnul nostru a vorbit despre ,,urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt (Matei 24:15); dar şi Sf.Apostol Pavel ce ne vorbeşte despre ,,potrivnicul ce se dă pe sine drept Dumnezeu’’(2 Tesaloniceni. 2:4). Acestea se vor întâmpla , spune Sf. Ioan Gură de Aur, ,,în fiecare biserică’’. Nu pregăteşte acest ,,ateism creştin’’, aceste slujbe blasfemiatoare începutul sfârşitului, ba ne oferă chiar şi o mostră din el?

Pentru creştinătatea occidentală, Dumnezeu este cu adevărat mort, iar liderii săi se pregătesc pentru venirea duşmanului lui Dumnezeu, Antihristul. Dar creştinii-ortodocşi îl cunosc pe Dumnezeul cel viu şi se adăpostesc între pereţii Bisericii Sale. Mântuirea noastră se găseşte aici, pe drumul credincios şi fervent al căii ortodoxe neschimbătoare, şi nu în uniunea ,,ecumenică’’ cu noii necredincioşi avansată de către moderniştii ortodocşi.

Ecumenismul = dialogul plin de compromisuri dintre religiile lumii în care au intrat din păcate și foarte mulți ortodocși. Este cea mai mare înșelare a ultimei sute de ani. Cea mai periculoasă capcană a „teologiei” contemporane.

Sf. Ioan Gură de Aur: „De aceea v-am amintit adesea despre ereticii cei fără de Dumnezeu şi vă rog şi acum: să nu aveţi nici un fel comuniune cu ei – să nu mâncaţi cu ei, să nu beţi, să nu legaţi prietenii, nici relaţii, nici dragoste, nici pace. Căci dacă cineva se învoieşte cu ereticii în acestea, acela se face străin de Biserica Sobornicească”[10].

Sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele: „Şi nu a spus „dacă vor propovădui ceva potrivnic”, sau „vor tăgădui toate”, ci „chiar dacă ceva puţin însemnat vor binevesti ce nu se potriveşte cu ce am binevestit noi, să fie anatema!”[3].

Sf. Vasile cel Mare: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”[6].

Sfântul Ignatie Teoforul: „Oricine vorbeşte altceva decât cele statornicite, chiar de ar fi demn în ale credinţei, chiar de ar posti, chiar de ar păzi fecioria, chiar minuni de ar face, chiar de ar prooroci, să-ţi fie acela ca un lup în piei de oaie, care lucrează moartea oilor”[4].

Sf. Nichifor Mărturisitorul: „Îi anatemizez pe cei care au lepădat predania sfinţilor, alipindu-se de învăţăturile cele pervertite şi aducătoare de moarte, şi care au îndrăznit să semene neghină pe ogorul credinţei ortodoxe, şi pe toţi cei ce-i urmează, ca pe o ocară a Bisericii lui Hristos, mă scârbesc de ei şi îi anatemizez”[11].

Din viaţa Sf. Nichifor Mărturisitorul: „Şi chemând la sine pe mulţi dreptcredincioşi, îi sfătuia, îi ruga şi îi învăţa să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor şi să fugă de învăţătura lor ca de muşcătură de viperă”.

Sf. Teodor Studitul: „Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş”[13].

Sf. Maxim Mărturisitorul: „Aflând eu Biserica Bizanţului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice şi smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtăşesc cu dânşii vreodată”[16].

Sf. Marcu al Efesului: „Fugiţi de ei şi de orice comuniune cu ei, o, fraţilor! Asemenea oameni sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care îşi iau chipul Apostolilor lui Hristos”[17].

Sf. Efrem Sirul: „Vai de cei ce murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii! Atunci se va cere de la fiecare din noi mărturisirea credinţei şi unirea Botezului, credinţa curată de orice eres, pecetea neştearsă şi haina neîntinată”[22].

Sf. Nicodim Aghioritul: „Veţi spune, dacă este viclean conducătorul, să ne supunem lui? În ce înţeles zici „viclean”? Dacă aceasta ţine de credinţă, lasă-l şi fugi – nu numai de om, ci şi înger din cer de ar fi”[23].

Sf. Chiril al Ierusalimului: „Cu dreptate şi cu adevăr putem numi adunările ereticilor drept adunare a celor ce viclenesc… de aceea Crezul te previne, învăţând aşa: „Întru Una, Sfântă, Sobornicească Biserică”, pentru ca tu să fugi de aceste adunări mârşave, ci să te afli întotdeauna în Sfânta Soborniceasca Biserică, în care ai şi renăscut”[24].

Sf. Iosif Voloţki: „Să fie demn pentru tine oricine, afară de cel care învaţă erezia. Dacă va fi eretic, vom stărui să nu primim de la el nici învăţătura, nici împărtăşania, şi nu numai că nu ne vom împărtăşi la el, ci îl vom osândi şi cu toate puterile îl vom da pe faţă, ca să nu devenim părtaşi pieirii lui”[25].

Sf. Policarp al Smirnei: „Apostolii şi ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânşii, căci se sârguiau să înşele adevărul cu cuvintele lor cele meşteşugite şi mincinoase”[26].

Sf. Amfilohie al Iconiei: „Aşa şi Dumnezeu, Părintele, nu rabdă ocara Fiului Său, ci se întoarce şi urăşte pe cei ce-L hulesc pe El, şi se mânie asupra celor ce se unesc cu blestematul lor eres!”[27].

Sf. Isidor Pelusiotul: „Precum marinarii ascund momeala sub chipul mâncării şi prind peştii pe neaşteptate, asemenea şi războinicii eresurilor, ascunzându-şi gândurile rele după cuvinte frumoase, precum cu o undiţă îi ademenesc pe cei simpli la pierzanie”[28].

Din viaţa Sf. Ipatie de Rufinian: „Cum am aflat că [Patriarhul Nestorie] spune erezii despre Dumnezeu, am încetat orice comuniune cu el şi nu-i mai pomenesc numele; pentru că nu este episcop”.

Sf. Meletie Mărturisitorul: „Nu-i ascultaţi nici pe pustnici, nici pe preoţi, şi nici pe cei ce ne propovăduiesc învăţături nelegiuite, şi povăţuiesc în chipul cel rău, şi nici pe aceştia şi nici chiar pe episcopi să nu-i ascultaţi, dacă mărturisesc lucruri neadevărate, care nu sunt spre folos. Să fim lucrători, şi să cuvântăm, şi să stăm împotriva celor ce îndeamnă la rătăcire în chip viclean.

Din viaţa Sf. Cuv. Ilarion cel Nou: „Atunci fiind eliberat şi Cuviosul Ilarion, nu s-a întors la mănăstirea sa, deoarece nu încetase eresul luptării de icoane, iar scaunele episcopale erau ţinute de învăţători eretici şi arhierei mincinoşi”.

Din viaţa Sf. Cuv. Teodor: „Fericitul Teodor…ajungând degrabă la împărăteasca cetate, mai întâi a mustrat cu limbă slobodă pe năimitul care nu era păstor, pe Teodot Milisianul, mincinosul Patriarh al împărăteştii cetăţi, pentru că răzvrăteşte pe cei ce păreau că îi îndreptează şi mănâncă pe aceia pe care îi hrăneşte cu hrana cea vătămătoare a învăţăturii ereticeşti”.

Din viaţa Sf. Gheorghe Mărturisitorul: „Că mulţi învoindu-se la credinţa cea rea a împăratului, el, prin înţelepciunea cea bogata, a ruşinat pe împărat, iar pe mincinosul patriarh Teodot, care se numea „Casiter” şi pe ceilalţi cu dânşii eretici, i-a făcut să-şi cunoască amăgirea lor”.

Din viaţa Sf. Nichita Mărturisitorul: „Pentru ascultarea bătrânilor m-am supus nevrând, împlinind voia lor, m-am împărtăşit cu mincinosul Patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale şi mă căiesc. Deci, să ştii bine că de acum înainte nici o împărtăşire nu-mi este cu voi. Ci petrec întru predaniile Sfinţilor Părinţi, pe care le-am primit de la început”.

Joi 8 sept. 2016 Nașterea Maicii Domnului. Vă așteptăm la Sf. Liturghie începând cu orele 10:30

Ieromonah Savatie Baștovoi: Ce să faci dacă ţi-e ruşine să mărturiseşti un păcat?

ieromonah Savatie BastovoiRăspunsul la această întrebare îl vei găsi în orice îndreptar de spovedanie, cred însă că nu pe cel tămăduitor. Sunt sigur că tocmai pentru asta cauţi un răspuns, un alt răspuns decât cel pe care nu mă îndoiesc că îl ştii deja, dar care, în starea în care eşti, nu-ţi este de niciun folos. De aceea, nici eu nu te voi apostrofa clasic: „E de la dracu’ ruşinea, trebuie să o depăşeşti şi să-ţi mărturiseşti păcatul!”

Vlădica Antonie, episcopul Surojului, îşi amintea cu duioşie o întâmplare din adolescenţa sa, care i-a schimbat viaţa. Mărturisesc că această întâmplare a avut acelaşi efect şi asupra vieţii mele. Odată, după terminarea slujbei, tânărul s-a apropiat la miruit de preotul care îl smintise prin faptul că-i părea beat. Totuşi, dintr-o politeţe făţarnică, a încercat să-i sărute mâna, pe care preotul şi-a tras-o ruşinat, scuzându-se pentru starea în care este.

După ce lumea s-a împrăştiat, tânărul, atins de gestul părintelui, s-a apropiat de el să-şi ceară iertare. Părintele era atât de mâhnit, încât aproape că plângea. Şi i-a mărturisit tânărului că îi pare rău că e aşa, dar nu mai poate, pentru că tocmai i-au murit într-un accident soţia şi copilul.

Atunci, viitorul mitropolit al Surojului a avut următoarea revelaţie simplă, dar fundamentală. El a înţeles că una este a citi în Biblie despre răbdarea lui Iov şi a-l da ca exemplu altora, când îi vezi necăjiţi, şi alta este să ţi se întâmple chiar ţie un necaz atât de mare.

Viaţa creştină autentică începe cu înţelegerea acestui lucru simplu. Să înţelegem că nu întotdeauna putem îndeplini sfaturile atât de bune, de altfel, ale Sfinţilor Părinţi şi chiar ale Mântuitorului.
Nu întotdeauna avem puterea necesară, curajul şi, pur şi simplu, voinţa. Dar, cu toate acestea, să nu uităm că chiar şi atunci, fie că suntem ispitiţi şi chiar stăpâniţi de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totuşi, rămânem creştini. Nişte creştini loviţi, dar creştini. Să înţelegem că viaţa creştinului nu este alcătuită doar din victorii, doar din reuşite, ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie.

Pentru noi, creştinii, o înfrângere suportată cu bărbăţie e mai mare decât o victorie dobândită mişeleşte, adică cu îngâmfare. Foarte uşor o astfel de victorie te poate arunca în afara terenului de luptă. Adică, în cazul nostru, cineva care îşi mărturiseşte păcatele cu prea multă uşurinţă îşi poate pune întrebarea de ce i se întâmplă asta? Nu cumva tocmai pentru faptul că nu îi par chiar atât de grave? Nu cumva, tocmai pentru faptul că şi-a pierdut duhul adevăratei pocăinţe?

Da, păcatul tău poate fi şi avort, şi homosexualitate, şi crima. Dar să ştii că sunt oameni care mărturisesc aceste păcate aproape cu seninătate, iar undeva, în vreo mănăstire uitată, există poate un frate care se tânguie grozav pentru faptul că a mâncat un măr din copacul din care nu avea binecuvântare să mănânce. Avem în Pateric cazul unui frate care era chinuit îngrozitor de faptul că, făcând ascultare la trapeză (bucătărie), mânca din oala cu unt.
Aşa că, după părerea mea, ruşinea pe care o simţim, atunci când vine vremea să mărturisim un păcat, poate că nu depinde atât de gravitatea păcatului săvârşit, cât de intensitatea pocăinţei noastre. Pentru a nu permite încununarea unei pocăinţe atât de bărbăteşti şi atât de plăcute lui Dumnezeu, diavolul se ridică împotriva noastră şi ne îngreuiază şi mai mult frământarea, sporindu-ne nu doar ruşinea, ci, odată cu ea, şi deznădejdea.

Dar ce înseamnă să te declari învins? Oare faptul că nu poţi mărturisi un anume păcat preotului? Nu. Încă nu. Aceasta este doar o lovitură, o lovitură pe care e şi firesc ca orice luptă să o presupună. Dar încă nu este înfrângere, încă este încăierare. Înfrângerea este atunci când noi începem să fugim nu doar de preot, ci chiar şi de Hristos, când ajungi să crezi că nu doar preotul nu te mai poate înţelege, ci până şi Hristos, până şi El nu te mai poate ierta.

Ziceam că ruşinea aceasta poate fi nu atât din cauza gravităţii păcatului, cât poate din cauza intensităţii pocăinţei. Şi-ar fi prea trist să ratăm şansa unei încununări pe măsura zbuciumului nostru. Cununa însă stă pe un loc mai înalt decât noi şi închipuie-ţi că nu avem nimic pe care să călcăm pentru a o ajunge: nici scaun, nici vreo piatră sau buturugă. Tot ce avem la îndemână e păcatul nostru, pe care trebuie să călcăm, ca pe o scară, ca pe un loc înalt şi să ajungem până la cunună.

Aşadar, dacă nu o poţi spune preotului la care te spovedeşti de obicei, du-te şi o spune unui preot necunoscut, du-te într-un oraş străin, într-o ţară străină, unde nu te mai ştie nimeni, şi spune-o primului preot care îţi iese în cale, numai spune-o.

Dacă ţi-ai pierdut încrederea în preoţi, că poţi cădea şi în această ispită, spune-o unui om în care ai încredere. Dacă nu ai nici măcar un astfel de om, spune-o direct lui Dumnezeu, spune-I-o neîncetat. De fapt, sunt convins că amintirea păcatului te obsedează oricum, dar tu spune-o deschis, cu nădejde, nu fugind de Dumnezeu.

Ia cazul lui Petru şi Iuda. Şi Iuda s-a aprins de pocăinţă, a fugit şi a aruncat banii dobândiţi pe sânge. Iuda, spre deosebire de Petru, a recunoscut sângele lui Hristos ca fiind „nevinovat”, adică, practic, a înfruntat hotărârea iudeilor, a înfruntat tot Templul care L-a condamnat pe Hristos la moarte.

Petru nu a avut putere să facă aceasta, nici măcar în faţa unei simple femei care i-a zis că l-a văzut printre ucenici. Petru s-a lepădat cu jurământ de Hristos, în timp ce Iuda L-a mărturisit fără frică „nevinovat” şi nu doar în faţa unei simple femei, care nu i-ar fi putut face nimic, ci în faţa legiuitorilor iudei, care îl puteau da la moarte.

Şi cu toate acestea, pocăinţa cea mare a lui Iuda nu i-a folosit la nimic, pentru că Iuda, deşi se căia, fugea de Dumnezeu, nu avea îndrăzneala să I se mărturisească. Iuda, care a avut curaj să mărturisească înaintea oamenilor, nu a avut curaj să mărturisească lui Dumnezeu, iar Petru, deşi s-a speriat şi s-a ruşinat de oameni, totuşi, atunci când a fost vremea, s-a mărturisit lui Dumnezeu.

Care a fost mărturisirea lui Petru? A zis el oare: „Doamne am greşit că Te-am trădat, iartă-mă!”? Nu. Petru a mărturisit altfel, şocant pentru noi. Petru a zis: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc”. Aşa să repeţi şi tu, chiar dacă nici tu nu o crezi. Să o spui, tocmai pentru că e o minciună, dar e o minciună care ai vrea să fie adevărată. Poate chiar e un adevăr, un adevăr la care puţini dintre noi putem ajunge, dar îl râvnim. Să plângi şi să repeţi minciuna aceasta lui Dumnezeu, să I-o spui în faţă: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc!”

Dumnezeu ştie păcatul nostru, Îl ştia chiar mai înainte de a ne fi adus pe lume. Şi totuşi, El nu a împiedicat naşterea noastră. Oare nu arată asta încrederea lui Dumnezeu faţă de noi, oare nu arată marea nădejde pe care şi-a pus-o El în noi? De ce să dezamăgim pe Cineva atât de minunat cum este Dumnezeu?

Acelaşi vlădică Antonie, într-o predică la Naşterea Domnului, care ştiu bine că n-a fost tradusă în româneşte, propune o discuţie, nu atât despre credinţa omului în Dumnezeu, care este o temă arhidiscutată, cât despre credinţa lui Dumnezeu în om.
Vlădica aminteşte de o povestioară, se pare, fără o prea mare valoare literară, în schimb de mare adâncime duhovnicească. Autorul îşi închipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu Tatăl ar fi spus: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. „Da, dar omul acesta va cădea – zise Duhul -, şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru El”. „Să-l facem, dar, sau să nu-L facem?” – a întrebat Tatăl. „Să-L facem” – a zis Fiul.
Iată nădejdea pe care şi-a pus-o Dumnezeu în om! Acestui Dumnezeu ne mărturisim noi, de acesta ne ruşinăm, pe acesta Îl iubim.

Dacă încă nu-ţi poţi mărturisi păcatul tău preotului, nu deznădăjdui, spune-l lui Dumnezeu. Şi adaugă la acel păcat şi toate motivele pentru care nu-l poţi mărturisi. Să-i spui lui Dumnezeu toate aşa cum sunt, cu simplitate. Să nu te desparţi de Dumnezeu. Poţi să-I spui că nu e drept cu tine, că este chiar El vinovat pentru păcatul Tău, poţi să cleveteşti tot pământul înaintea Lui, toţi preoţii şi episcopii, dar să spui totul cu faţa către El şi să nu te linişteşti până când nu obţii un răspuns de la El. Poate că, la un moment dat, îţi vei da seama că ceea ce-i spui este o minciună, poate că nu. Să ştii însă că El te va înţelege, orice i-ai spune. Şi să te linişteşti.

Lui ai voie să-i spui toate, tocmai pentru a nu ajunge să te reverşi înaintea oamenilor. Dar să te păzeşti a cleveti pe preoţi sau pe oricare alt om în faţa oamenilor, până ce te vei linişti desăvârşit.
Numai lui Dumnezeu să-i pârăşti pe toţi, că El te va înţelege, El ştie toate. Şi-n toată vremea, oricât de deznădăjduit sau revoltat vei fi, să nu uiţi că totul nu este decât o ispită, o ispită vremelnică, pe care trebuie să o înfrângi.

Va veni şi timpul când o vei putea spune preotului, adica tot lui Dumnezeu, dar cu martor. Nu-ţi va părea atât de greu, om este şi el, chinuit de gânduri ca şi tine, pentru că, aşa cum spune Apostolul Pavel, oare nu „tot trupul geme şi suspină cu suspine negrăite, aşteptând infierea”?

Gândeşte-te că acesta nu e decât un păcat neînsemnat, un păcat oarecare. Că viaţa s-ar putea să te arunce, de acum înainte, în nişte păcate atât de mari, încât cele pentru care te frămânţi acum să-ţi pară fleacuri. Şi, dacă pe acesta nu-l poţi mărturisi, cu acelea ce vei face?

„Îndrăzneşte, Eu am biruit lumea”.

CREZUL

1. Ce este Simbolul credintei sau „Crezul”? Simbolul Credintei sau Crezul este infatisarea pe scurt a invataturii pe care crestinul trebuie s-o cunoasca, s-o primeasca cu credinta si s-o marturiseasca.

2. Cum se numeste acest Simbol de Credinta? Simbolul de Credinta se numeste Niceo-Constantinopolitan, sau de la Niceea si Constantinopol.

3. Cine a alcatuit acest Simbol de Credinta, unde si de ce? Acest Simbol de Credinta a fost alcatuit de primele doua Sinoade ecumenice: cel de la Niceea, in anul 325, si cel de la Constantinopol, in anul 381. Cel dintai, prin cei 318 Sf. Parinti cati au luat parte la el, a statornicit primele sapte articole, care se ocupa cu invatatura despre Dumnezeu-Tatal si despre Dumnezeu-Fiul intrupat pentru a noastra mantuire, adica despre Domnul nostru Iisus Hristos Mantuitorul, si erau indreptate mai ales impotriva ratacirii ereticului Arie si a partizanilor lui, care sustineau lucruri defaimatoare si umilitoare despre Fiul lui Dumnezeu. Al doilea Sinod ecumenic, prin cei 150 de Sf. Parinti, a statornicit ultimele cinci articole, care se ocupa cu invatatura despre Dumnezeu – Sf. Duh, Sf. Biserica, Sfintele Taine, invierea mortilor si viata vesnica; aceste din urma cinci articole erau indreptate mai ales impotriva ereticului Macedonie si a partizanilor lui, care sustineau lucruri batjocoritoare despre Sf. Duh. Simbolul de credinta Niceo-Constantinopolitan a fost recunoscut, intarit si recomandat ca cea mai inalta autoritate si norma de credinta in Biserica, de toate Sinoadele ecumenice urmatoare.

4. Inaintea Simbolului de Credinta Niceo-Constantinopolitan au mai fost alte simboluri de credinta? Aproape fiecare Biserica din orasele mari isi avea Simbolul ei de Credinta, fiindca Bisericile nu se puteau lipsi de Simbolul Credintei, care era Catehismul lor, trebuitor pentru lucrarea misionara, inlauntru si in afara. Nu se puteau inchipui candidati la Botez fara sa stie pe de rost Simbolul Credintei. Se cunosc: Simbolul de Credinta Apostolic sau roman. Simbolul de Credinta al Bisericii din Neo-Cezareea Pontului, Simbolul de Credinta al Bisericii din Cezareea Palestinei, Simbolul de Credinta al Bisericii din Alexandria si altele. Aceste Simboluri de Credinta se deosebeau putin intre ele, dupa cum aveau sa apere credinta Bisericii respective de o greseala sau alta a ereziilor; dar ele erau identice in privinta ideilor principale pe care le sustineau despre Sf. Treime, despre mantuirea noastra realizata in Hristos, despre Biserica si Taine. Sinoadele ecumenice din anii 325 si 381 au contopit aceste simboluri de credinta locale, le-au intregit si desavarsit, facand din toate unul singur, pe care l-au daruit Bisericii crestine, comoara pretioasa pentru totdeauna.

5. Cite articole are Simbolul de Credinta? Are 12 articole: 1. Cred intru unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor. 2. Si intru unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Nascut, Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii: Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut, Cel ce este de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut. 3. Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om. 4. Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat. 5. Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi. 6. Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. 7. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a Caruia imparatie nu va avea sfarsit. 8. Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, Care din Tatal purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, Care a grait prin prooroci. 9. Si intru una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica. 10. Marturisesc un Botez, intru iertarea pacatelor. 11. Astept invierea mortilor. 12. Si viata veacului, ce va sa fie. Amin.

6. Cate parti cuprinde Simbolul Credintei? Simbolul Credintei cuprinde patru parti: 1. Despre Sf. Treime (art. I-VIII) 2. Despre Biserica (art. IX) 3. Despre Sf. Taine (art. X) 4. Despre viata viitoare (art. XI-XII).

7. Care este art. 1 din Simbolul Credintei? Articolul 1 este: «Cred intru unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor».

8. Ce inseamna cuvantul „cred”? Cuvantul „cred” inseamna – ca primesc si marturisesc ceea ce invata Biserica despre Dumnezeu. El are acelasi sens ca si cuvantul „credinta”. Sa vedem ce inseamna „credinta”? Exista o credinta pe care se bazeaza legaturile dintre oameni si exista o credinta care intretine legatura omului cu Dumnezeu. Intre ele e o inrudire, dar si o deosebire. Credinta pe care o are un om in ceea ce-i spune alt om e o incredere, care-si poate gasi intarirea in dovedirea sau aratarea vazuta a lucrului care a fost sustinut de unul si crezut de altul. Credinta in Dumnezeu nu-si poate gasi in viata pamanteasca o astfel de intarire, prin dovedire sau aratare vazuta. Dar are si ea o intarire printr-un fel de aratare tainica, nevazuta, in fata ochilor sufletului. Deci, credinta in Dumnezeu e primirea de catre noi ca adevarate, pe baza de incredere in Dumnezeu si pe baza unei vederi sufletesti, a tuturor adevarurilor pe care le avem prin Descoperirea mai presus de fire, in vederea mantuirii noastre. Sf. Apostol Pavel ne spune despre credinta ca „este adeverirea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute” (Evr. 11, 1). Dupa Teodoret al Cirului, credinta crestina este invoirea libera a sufletului, vederea sufleteasca a unui lucru nevazut, statornicia in ceea ce este adevarat, intelegerea celor nevazute, potrivita firii65 (Teodoret, Despre vindecarea bolilor elinesti, 1,1, Migne, P. G., LXXXHI, col. 814).

9. Care sunt roadele credintei? Acestea sunt: 1. Intelegerea tainelor care depasesc puterile mintii. 2. Ridicarea sufletului pana la Dumnezeu, cu Care unindu-ne, sa ne putem mantui.

10. Este vreo legatura intre credinta in lucrurile descoperite si cunoasterea lor? Sf. Chiril al Alexandriei leaga credinta de cunoasterea lucrurilor credintei prin textul din Ioan: „Si noi am crezut si am cunoscut ca Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Ioan 6, 69). Credinta este inaintea cunoasterii, dupa cuvantul proorocului: „Daca nu credeti nu veti sta in picioare” (Isaia 7,9). Prin dreapta credinta se realizeaza cunoasterea lui Dumnezeu si a adevarului Sau si tot prin credinta ne ridicam „la masura varstei deplinatatii lui Hristos” (Efes. 4, 13) si la starea desavarsita si duhovniceasca66 (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Ioan 4, 4, (6, 70), Migne, P.G., LXXIII, col. 628). La cunoastere se ridica omul inaintat in credinta si viata duhovniceasca inca de aici, de pe pamant, dar desavarsita cunoastere se dobandeste numai in viata viitoare.